Alma Mathijsen (1984), scriitoare neerlandeză contemporană, folosește un limbaj accesibil și mult umor în romanele sale. Unele dintre temele abordate, cum ar fi violul sau abuzul sexual, sunt executate însă cu deplină dedicare și sensibilitate. Nu vreau să fiu un câine este scrisă într-un stil personal, similar cu cel al unui jurnal. Romanul este o explorare absurdă a suferinței din dragoste, în care protagonista își procesează despărțirea într-un mod
aproape visceral.

Nu vreau să fiu un câine a apărut în Țările de Jos, în 2019. Perspectiva narativă este una intimă, care redă trăirile protagonistei într-o manieră directă și, de cele mai multe ori, fără filtru. Realitatea pe care o trăiește personajul principal este una crudă: cel alături de care și-a petrecut mai mult de patru ani nu mai face parte din viața ei. Cartea începe chiar cu scena despărțirii, urmată de secvențe în care naratoarea este năpădită de amintirile cu fostul său iubit. Îi este nespus de greu să proceseze cele întâmplate, starea de angoasă devenind astfel una constantă. Simțindu-se blocată în mrejele disperării, protagonista nu mai poate să mănânce din cauza greței cu care se trezește în fiecare dimineață. Își închipuie că fiecare femeie văzută pe stradă ar putea să îi ia locul și să devină actuala parteneră a fostului său iubit. Aproape că se contopește cu propria locuință, intrând într-o stare similară cu cea de putrefacție, așa cum au făcut-o deja plantele de care nu mai poate avea fizic grijă. Efortul de a rămâne în viață este considerabil, iar consolările prietenilor sunt în zadar. Nu își mai poate imagina viața fără el.

Titlul face aluzie la procesul de tranformare prin care urmeaza să treacă protagonista. Când crede că nimic n-o mai poate salva, decide să se înscrie la programul găsit online. Acesta promite o transformare completă, însă termenii și condițiile includ atenționarea că participarea la program este pe proprie răspundere. Naratoarea consideră că nu mai are nimic de pierdut și, deși nu se informează prea temeinic înainte de plasarea comenzii, transformarea este însoțită în principal de sentimente pozitive. Nico, cea care îi livrează primele doze ale substanței care declanșează procesul, îi este alături până la ultima etapă. Amândouă sunt foarte entusiazmate să vadă ce rasă de câine urmează să devină personajul principal.

Finalul cărții este ambiguu. Deși reunită în sfârșit cu fostul iubit, aceasta nu pare fericită și își pierde aproape toate caracteristicile umane, inclusiv capacitatea de a înțelege limbajul uman. Ambiguitatea este de asemenea redată de lipsa numelui personajului principal, cât și al iubitului. Subiectul cărții este unul atât de personal, încât cititorului îi poate fi ușor să se regăsească în gândurile și trăirile protagonistei. Pentru oamenii care resimt despărțirile la fel de puternic ca naratoarea, romanul este o proiecție metaforică, dar și o oglindă a sentimentelor care nu pot fi înțelese decât de cineva care a trecut printr-o experiență similară.

Traducerea a fost realizată de Alexa Stoicescu, care a reușit să transpună stilul înțepător dar lejer al Almei Mathijsen, într-un limbaj la fel de pătrunzător și totuși modern, potrivit pentru literatura milenială.

Text de Bianca Cosman